— Bună ziua, domnu’ Dan, zice asistenta de la triaj, fără să se mai uite în fișe. Mă știa prea bine femeia… doar mai venisem de atâtea ori la Urgențe.

— Bună… am răspuns încet, cu vocea pierdută, strângând în palmă un plic cu analize vechi, de parcă ar fi fost vreun talisman care m-ar fi ținut în picioare.

— Ați fost și ieri, parcă. Vă simțiți mai bine?

— Nu. Alaltăieri am fost… Și parcă sunt tot mai rău. Azi-noapte am crezut că mor. N-am închis un ochi. Îmi tremura tot corpul și aveam impresia că…

— Că ce?

— Că o să-mi cedeze inima. Sau creierul. Sau totul odată…

— Stați liniștit, sunteți aici. O să vă vadă cineva imediat.

— Nu știu cum să mai stau liniștit… simt că dacă închid ochii, nu mă mai trezesc…

A fost doar unul dintre multele episoade în care simțeam că mi-am pierdut complet controlul asupra mea. Intru la doctor. Îl știam și el mă știa. Îl evitam cu privirea, cu gândul că poate o să reușesc să vin altă dată, la altă tură. Să nu par chiar clientul fidel.

— Ce v-a adus din nou aici?

— Noaptea asta. Și frica. Am simțit că o iau razna azi-noapte, până spre dimineață. Mi se strângea gâtul, mâinile îmi tremurau, inima bătea ca la galop…

— Știu că ați mai avut astfel de episoade…

— Da. În fiecare zi…

— Și ce vi s-a spus până acum? Știu că v-am trimis acum ceva timp și la cardiolog…și la psiholog…

— Că nu am nimic grav. Că sunt analizele bune. Că trebuie să „stau liniștit”.

Fac o pauză. Îl privesc, aproape cu rugăminte.

— Dar cum să stau liniștit când simt că o să mor din orice clipă?

Simt în glasul meu și puțină disperare.

El își notează ceva și se uită înapoi la mine.

— Știți… v-am mai spus… corpul dumneavoastră reacționează ca și cum ar fi într-un pericol real. Dar pericolul nu e real. E… doar perceput ca fiind real. Asta se întâmplă în tulburările de anxietate.

— Deci nu sunt nebun?

— Nu. Sunteți copleșit. Și, foarte probabil, e momentul să nu mai căutați salvarea doar în calmante și injecții.

— Știu ce ziceți… merg și la psihoterapeut… Dar… mi-e frică. Mi-e frică să plec de aici. Mi-e frică și acasă. Mi-e frică și să mai caut răspunsuri.

— Înțeleg. Asta face anxietatea. Te face să crezi că, oriunde ai fi, nu ești în siguranță.

Intră soția mea. Îi arunc o privire scurtă, plină de vinovăție.

— Scuze că te-am mai adus o dată…

— Nu mai spune asta, dragul meu…

Tăcere.

Mă uit la el, apoi la soția mea. Și îl întreb, dar foarte încet, fiindcă îmi era frică de răspuns:

— Credeți că o să mai fiu eu vreodată? Cel de dinainte?

Nu a auzit întrebarea. Tac. Înghit în sec. Mă uit din nou la plicul meu cu analize. Nu mai pare talisman. Doar o hârtie.

Soția îmi ia mâna fără să zică nimic și plecăm… Dar este doar pentru o zi.
Mâine poate o iau de la capăt. Cu alte temeri, alte întrebări, aceeași senzație de gol.
Dar undeva, adânc, încep să înțeleg că nu spitalul e salvarea.
Ci drumul spre mine. Oricât de greu ar părea.

De ce vă spun asta azi, aici?

Pentru că da, am trăit un astfel de episod. Nu a fost singurul. Am cunoscut rușinea, spaima, disperarea și gândurile negre care vin odată cu lipsa de control. Dar…

M-am vindecat.

Am reușit. Cu pași mici, cu sprijin, cu răbdare, cu încredere că se poate. Și azi vă pot spune, nu din teorie, ci din trăire:
Se poate trăi fără anxietate.
Se poate reconstrui liniștea.
Se poate respira iar, fără frică.

Dacă ești într-un astfel de episod, nu renunța. Nici tu nu ești „nebun”. Ești doar un om copleșit de frică. Dar în tine există ceva mai mare decât frica asta.

Cu încredere,
Dan – un fost anxios